Numită „Gândacul” datorită dimensiunilor mici faţă de una normală, imprimanta 3D a fost creată pentru a putea fi folosită de oricine, acasă. Cu ajutorul ei, chiar şi cei care nu se pricep la tehnologie pot să printeze aproape orice.

Situația imprimantelor 3D e următoarea: au fost dezvoltate special pentru prototipizarea pieselor complexe.  Se folosesc în aproape toate sectoarele productivității umane, ajutând la realizarea pieselor auto, a matrițelor pentru jucării, a machetelor arhitecturale și a multor alte obiecte.

Spre deosebire de un proces obișnuit de prelucrare mecanică (strunjire, frezare, polizare), care își atinge scopul prin îndepărtarea materialului în exces , imprimarea 3D funcționează prin depunere succesivă.

BlueChips_01

Procedeul e similar pentru toate tipurile de imprimante tridimensionale (stereolitografice, cu pudră sau cu plastic extrudat). Piesa (pe format electronic) e secționată de către un program într-o serie de felii aranjate pe înălțime. Programul apoi calculează toate mișcările pe care imprimanta trebuie să le execute pentru a așeza plasticul astfel încât să aproximeze cu eroare minimă piesa dorită.

Setul de instrucțiuni (sau toolpath) e apoi executat de către imprimantă.  În cazul imprimantelor cu extrudare, duza încălzită care depune plasticul se plimbă pe conturul definit de toolpath, umple interiorul conturului cu modelul ales, și apoi urcă la următorul nivel, începând să printeze o nouă felie din model.

Deoarece nu există problemele clasice inerente mașinilor de prelucrare prin așchiere (aici nu există cuțite sau freze care să lovească porțiuni fragile din piese), se pot realiza modele de o complexitate foarte mare. A trebuit să realizăm (și nu doar o singură dată) piese care erau prea complicate sau prea mici pentru freze cu comandă numerică ce au costat sute de mii de euro.